amintiri din copilărie

 

“Vezi să nu te înneci, că am să te ucid de tăt!”

Am avut o copilărie frumoasă, probabil ca a tuturor picilor din generaţia mea. Am trăit greu, cu multe lipsuri. Chiar dacă eram niște gâgâlici, nu eram cruţaţi de a face munci,  fiecare având însărcinări bine stabilite. Cu toate acestea,  copilăria mea a fost minunata.

Nu am fost premearsălabiserică şi de la prostii nu m-am dat la o parte. Semnele copilăriei le am şi acum pe corp.

Nu am avut păpuşi, că mama, săraca abia de reuşesea să ne ofere necesarul, în schimb i-am avut pe Hulpi (aşa îi porecleam pe vecinii mei, doi baieţi năzdrăvani,) numai buni de peripeţii.

În mahalaua mea în fiecare seară se făcea „ Consiliu” şi Doamne fereşte să lipsească careva. Eram în stare și pe dracul să îl aducem din Iad, să-l scărmanam și chiar înger să-l facem numai să ne dea părinţii voie să ieşim în drum şi cel mai important să stăm pînă la miezul nopţii.
Anume atunci Emilian Creţu, zis „Mişa Hulpea”, ne povestea istorii de groază de ne scăpam pe vine de frică. Vai de copii din alte mahalale care trebuiau să facă drum lung pînă acasă, se rugau la toţi sfinţii să nu le apară vreun michiduţă în cale. Într-o seară,  Hulpea ne povestise ca dracii ies noaptea din oglindă si fură sufletele copiilor şi mai n-o făcut mam-mea infarct cînd o găsit dimineaţa toate oglinzile acoperite cu ștergare.  Mare „fantazior” mai era.

Nouă nu ne trebuiau incălţăminte Adidas sau Nice, sau Geox, noi umblam desculţi prin glod, şi prindeam broaşte.  Eu îi zătrisem mamei o seringă de 20 ml şi umflam la boaşte pînă le strălucea piela de ziceai că au facut injecţii cu botox, păreau abia ieşite din saloanele de frumuseţe. Bietele fiinţe.

Nouă nu ne trebuia plajă sau soare, noi aveam băltoaca și tot glodul de primprejur. Păi, se crucea lumea cât de murdari eram și se minunau în același timp de castelurile și alte sculpturi din glod, pe care le făureau mânuţele noastre harnice.

Noi nu ceream să fim duşi prin parcuri de distracţii. Da’p  cîtă spînzurătură faceam prin copacii vecinilor. Ehe-he-e, cîte cireşe şi prăsade am furat şi cîte crengi am rupt… Eram campioni la alergat şi sărit garduri fără să le atingi. Filmele de pe youtube sunt nimic pe lîngă acrobaţiile noastre în goană să nu ne prindă Moş Andrei. Omul ista, nuştiu cînd dormea, da tare nu ne lasa în pace să furăm liniştiţi o poală de prăsade.

Noi ştiam că dacă vrem să ieşim seara în drum, ap’ bobocii trebuiau să aibă buruian pe mîine (bobocii noştri mîncau ca și caii, o căruţă de ştir pe zi), să dejghiocăm grăunţe şi să facem urluială la porci şi pui. Să facem curat prin ocoale, casa să fie ordonată, blidele spălate, ograda măturată. Numai ce nu faceam ca să ne lase părinţii la joacă. Și cel mai important cu ce viteză.

Nu trebuia să fim supravegheaţi, eram liberi să mergem oriunde, important să nu ne „rupem capurile şi să nu ne înnecăm”. Mult ne amuzam cînd tatăl lui Hulpea îl avertiza: „Vezi să nu-ţi  rupi capu’, ţine minte, dacă ai să te-nneci, ap’ am să te ucid di tăt!” Nuștiu cum făcea el, dar intuia mereu când noi ne pregăteam să tragem o fugă până la Răut. Păcat ca eu nu puteam intra in apă. Îi priveam cu invidie de pe mal, în timp ce ei se bălăceau în apa mâloasă. Îmi era frică că mama ar putea să ma “ucidă di tăt daca am să ma înnec” Îi prezise mamei o ţiganca că am cumpăna de apă și am să mor înnecată pâna la cincisprezece ani. Mă speriase așa de tare,  că îmi era frică să intru până și în ligheanul cu apa. Nici până în ziua de azi nu știu să înnot. Degeaba s-o tot chinuit profesoara de innot sa mă inveţe macar a pluti pe apa. Până la urma mi-o pus un ” admis” răstignit în carnetul de note, numai să nu ma vadă și anul viitor la bazin. Nu de alta da risca piscina să rămână fără apă.

Noi nu ceream să fim duși la munte, să schiem sau să ne dăm cu săniuţa. Dap’ ce pârtie minunată aveam în deal. Și ce sanie mare și frumoasă avea vecinul! Încăpeam vreo douăzeci de copii pe ea. Ce-i drept că pân’în vale ne duceam mai mult de a tăvălucul, de-a rostogolul, căci săream din mers de pe sanie. Cine ramânea ultimul trebuia să traga sania la deal si ce grea era. Ajungeam acasa ţurţuri. Eram uzi până la chiloţi,  paltoanele dacă le puneai în picioare, așa rămâneau-sloiuri de gheaţa.

Acum daca stau și cugetez, mai are vreo importanţă că erau zile în care nu aveam ce mânca, sau mâncam numai ouă: ouă prajite de găină la dejun, ouă prăjite de raţă la prânz și ouă fierte de gâsca la cină?

Mai contează că frait-meu trebuia să poarte chiloţii mei,  spre disperarea lui,  sau că umblam în aceleași haine până nu mai puteau fi peticite?

Mai contează că mama ne pusese sapa în mâini încă de pe la șapte ani și prăseam hectare în rând cu ea?

Mai contează ca ne făceam temele la lumina candelei, pentru că avem curent doar câteva ore pe zi? Mai contează…?

 

 

 

 


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s