Curva satului

(Povestea unei femei care mi-a marcat viaţa.)

Să fii curva satului nu-i uşor, m-ai ales, când ,te fapt, nu eşti. Mi-am luat statut de „curvă” pe la sfârşitul anilor ‘80 când am venit la părinţii să-i anunţ că am decis să divorţez.  Cu trei copii mizam mult pe ajutorul lor, pur ştiind că s-ar putea să nu sară în sus de bucurie. De fapt nici nu au sărit, mama era cât pe ce să intre într-un stop cardiac, iar tata a scăpat paharul din mână şi a devenit alb ca varul.

–Tu ce, te-i tâmpit, femeie hăi?! Dă-ţi o palmă peste faţă şi te spală cu apă rece, a răcnit mama, devind aproape stocojie pe paţă.

Tata nu a zis nimic.

–Şi ce-o să zică lumea? Of, doamne păcăţele mele… Cum am să mă duc eu la biserică? Toate femeile o să se uite la mine!

-Credeam că te duci la biserică să te rogi?! I-am replicat, pregătindu-mă pentru o lungă şedinţă de „moralitate” şi spălare de creier.

–Ce ruşine! Şi cum să ies la târg să mă uit în ochii oamenilor.  Offff, o să mă arate lumea cu degetul. Am crescut o curvă a satului!!!

-Ai crescut o victimă a unor ideologii, care reduc statutul femei până la sclavie. Dacă pentru a fi fericită şi liberă trebuie să devin o curvă, atunci aşa o să fac!

Tata nu zicea nimic. Ce mai putea să zică. Zicea mama şi pentru el.

–Şi cum te gândeşti să creşti copiii, unde o să te duci?

Credeam că o să mă primească să stau la ei, dar am înţeles că mama nu ar fi putut conveţui cu o „curvă”. Se pare că pentru ea părerea babelor de la biserică era mai importantă decât fericirea mea. Că bătută şi fugărită de preaiubitul lor ginere nu de puţine ori am fost. Ce să-i faci, se trage din oameni gospodari, de vază, mama era mândră că şi-a măritat fata după fiul preşedintelui de colhoz. Cât despre maltratările şi bătăile pe care le sufeream, părinţii le considerau ofrandă vieţii conjugale.  Vrei să fii respectată, să ţi se dea bună ziua? Taci şi rabdă!

–Cum o să trăieşi?! Vor veni toţi beţivii şi vădăoii şi curvarii să-ţi ceară un colţ de pi..ă. Of, şi o să te mai flocăiască femeile satului. Şi copiii o să-ţi crească nişte destrăbălaţi! Ce exemplu îi dai fetei tale?! Când o să te duci pe la nunţi cumătrii o să fii fără pereche, luată de toţi în râs. Acesta ţi-i destinul, nu ai ce să-i faci, ce ţi-i scris în frunte ţi-i pus!

• Este cea mai mare minciună să crezi că destinul poate să controleze cursul existenţei. Sau asta se întâmplă când pierdem controlul asupra propriei vieţi. Dacă acesta este destinul care mi-a fost scris, atunci vreau să-l schimb.

Toată discuţia cu părinţii mei m-a facut să dispreţuiesc şi mai mult vremurile în care trăiam. M-a luat o stare de groază şi greaţă când m-am gândit că s-ar putea să devin ca şi mama. O sclavă, fără drept de apel şi  dependenţă de un bărbat cu drept de viaţă şi de moarte asupra mea. Nu puteam să îi acuz, chiar mi se făcuse milă de ei şi de falsele valori în care credeu, de frica de a sparge stereotipurile şi de a urma strigătul inimii.

Şi am divorţat. Am ridicat capul sus şi am pus stăpânire pe viaţa mea. Aveam trei copii. Să-mi plâng de milă şi să mă vaicăt nu am avut timp. Mi-am răsuflecat mâinicile şi am început să fac curăţenie în viaţa mea.

Ultimele cuvintele ale soţului au fost: „Sa nu crezi că tu o să umbli cu curvăritul şi eu o să îţi întreţin copchiii!!!”

Nici nu a trebuit. Mi i-am întreţinut şi singură. Nu i-am cerut nici un vârf de ac. „Dumnezeu nu bate cu bătul” zice o vorbă mai veche. Şi în cazul meu nu a bătut. La 60 de ani, tatăl copiilor mei, cel care nu i-a mai considerat copiii lui după ce mi-am luat atributul de „curvă” muri de cancer la gât. Şi nu l-a lăsat Moartea să-şi dea sufletul până nu şi-a cerut iertare de la fiii abandonaţi. A plâns ca un copil, dar ce folos. Prea tîrziu.

Cum era viaţa mea de femeie măritată? Un iad. Violată de propriul soţ şi apoi trimisă la avort, batută cu regularitate. Dacă doamne fereşte , borşul nu era destul de cald zburau străchinile în toate direcţiile. Copii nici nu respirau. O faceam pe servitoarea ori de câte ori casa se umplea de fiii colhoznicilor, cărând bautură şi făcând mâncare. Mâncare nu era niciodată bună, apa nu era niciodată limpede, copiii nu erau niciodată cuminţi, nimic nu era cum vroia barbatul care îmi jurase credinţă „până când moartea ne va despărţi”.

Decât să port o pereche de colanţi cârpiţi, cu găuri, cu firul tras, doar ca să plac opiniei publice, i-am aruncat şi am umblat cu picioarele goale. Nu-i place lumii? Ei, şi ce mă interesează. În fond nu eram cu nimic mai prejos decât “Doamnele” satului care se tot şoşoteau în urma mea. Îmi era milă de toţi. Cît de îngust era conceptul lor de fericire.

Cum este viaţa mea acum? În patul meu nu au pus piciorul decât doi bărbaţi. Si aceştia sunt fii mei, care se cocoleau sub plapuma mamei când afară tuna şi ploua şi erau speriaţi. Fata mea nu e destrăbălată. A terminat o Facultate şi îşi vede liniştită de viaţa ei, crescându-şi copii în spiritul fericirii şi al libertăţii alături de un soţ minunat. La biserică nu m-am dus, cred că m-am dus la Dumnezeu. Nici la nunţi şi cumătrii nu am fost, doar dacă nu era stric necesară prezenţa mea. M-am culcat la miezul nopţii şi m-am trezit  înainte de răsăritul soarelui. Am muncit cât m-au ţinut puterile şi nu m-am plâns. Mi-am cumpărat o casă, iar fii mei au facut cele mai bune faculţăţi. Şi nu, nu am fost o curvă, Mai degrabă o femeie puternică, cu simţul demnităţii.

Acum dacă stau să mă gândesc nu pot decât să-i fiu recunoscătoare ex-ului. Datorită lui eu m-am redescoperit pe mine însămi. Datorită lui am înţeles cum trebuie trăită fericirea şi cât sunt de puternică. Greutăţile vieţii nu sunt decît o încercare a tăriei de caracter. Şi da, pot spune cu toată tăria şi mândria că sunt o femeie fericită. Cu trei copii şi cinci nepoţi.

Unicul lucru pe care îl regret este că am pierdut 10 ani în faţă unei uşi, fiindu-mi frică s-o deschid. Dar cum se mai zice: „Mai bine mai tîrziu decât niciodată”.