Legenda vinului

vin-de-taraLa noi în ogradă toamna era mare forfotă. Curăţit popuşoi, păstărit fasole, borcane, murături, tuşoncă. Aveam de lucru pînă-n barbă. Dar, cea mai importantă activitate era pregătirea vinului. Totul începea cu scoaterea poloboacelor din beci. Mare chin pînă le vedeam scoase afară, curgeau vreo trei chile de sudoare de pe noi. Mama le cocolea ca pe nişte copii (butoaiele). Era tare „boievaia”, ei nu îi trebuia mîina de bărbat să le desfunde să le înfunde, să le spele, să le opărească, făcea tot cu mîinuţele ei. Le spăla în vreo treizeci de ape, le clătea şi le răsclătea pînă inunda ograda.

Apoi treceau poloboacele la faza doi-OPĂRITUL. Ea zicea mereu că vinul bun se face în butoaie curate. „Degeaba te scremi să ai fazendă (vie) cu struguri de calitate dacă poloboacele aduc a mustuială de anul trecut” . Prima opăreală o facea cu zdrahon, un fel de iarbă amară care creştea în grădină, zice ea că scoate mirosul de oţetit. Apoi le opărea cu frunze de nuc. Numai după ce treceau şi prin opăreala cu busuioc poloboacele noastre erau gata să fie împlute cu licoarea lui Bacchus.

Urma culesul poamei. Vreo două săptămîni colindam dealurile din sat, cînd la Dobruşa, cînd la Chersac. Doamne fereşte, nu aveam atîta vie, doar că la noi se facea cu „claca” . Azi la unul la cules, mîine la altul şi aşa funcţiona solidarientatea între făcătorii de chiur-chiur.

Apoi poamă era aleasă, nu orice struguri treceau prin zdrobilcă (un fel de maşină de tocat struguri). Şi mustişorul, îîîm ce bunătate, mama se grăbea să „zacrutească” vreo 20 de borcane pentru iarna. Restul stătea cuminte pînă făcea puricei, aşa numea mama gazele care se formau după vreo trei zile de mustuială. În această fază mustul nostru devenea tărişor şi se cam ridica la cap. Tare bun era. Mustuiala trebuia mestecată de vreo trei ori pe zi. Doamne fereşte să ne vadă mama cu vreo bucăţică de pîine prin apopierea poloboacelor, dacă cădea vreo fărimitură în mustuială?! Risca să se strice vinul şi să nu stea pe iarnă.

Şi cînd mustul nostru începea să se înăcrească un pic, începea scursul şi pusul la loc în beci. Şi iaca asa, eu cu frait-meu mai mic, cîteodată mai venea şi Bărgăneasa să ne ajute căram vreo 200 de căldari de vin în beci. Mama stătea la cep şi controla să nu cumva să nimerească vreun gunoieş sau firişor de praf în vinişor, fiecare mililitru de chiur-chiur era trecut prin duşleac şi controlul atent al mamei.

Poate de asta vinişorul nostru era aşa întrebat de beţivii din sat. Noi de clienţi nu duceam lipsă. Cumpărătorii noştri erau de cîteva feluri:

1) Beţivi permanţi. Erau cei cronici fără sperantă,

2) Beţivi periodici, cei care ne vizitau numai cînd intrau în „zapoi”. O ţineau cu băutul numai vreo două trei luni,

3) Şi beţivii ocazionali, cei care se certau cu nevestele şi nu mai aveau acces liber la poloboce lor. Brave neveste!

Afacerea noastră începea să ia foc cam de prin ianurie cînd mama dădea cep poloboacelor şi dura tot anul, pînă faceam alt vinişor. Nu vindeam vinul scump. Concurenţă fraţilor, concurenţă! În schimb reuşeam să cîştigăm destul încît să putem supraveţui.
Noi nu vindeam vin numai pe bani, mai dădeam şi pe pîine (grîu, grăunţe, orz, răsărită). Cine avea bani pe vreme aceia? Cu pîinea creşteam porci şi iată aşa puneam în circulaţie „valuta” beţivilor.
Nu toţi beţivii noştri erau beţivi adevăraţi, dar despre ei am să vă povestesc în alte postări…

Advertisements

About Vioara

Tînără, frumoasă şi căsătorită
This entry was posted in sărut femeie mîina ta, Uncategorized and tagged , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s